COVID-19. Puști de 5 ani, rămas fără bunic de Paște: „Dar dacă îl sunăm după o vreme, când ni se face dor de el, cine o să răspundă la telefon?”

Sărbătorile pascale din acest an sunt departe de ceea ce trăiam înaintea pandemiei actuale, știm asta toți cei care am stat departe de cei dragi pentru a-i proteja de riscul infecției cu COVID-19. Sunt însă sute de familii de români care de acest Paște sunt în doliu după părinții, soții, frații plecați pentru totdeauna din sânul lor, după ce au fost uciși de noul coronavirus. Sunt români care le-au putut ura nici măcar pe WhatsApp „Hristos a înviat!” rudelor pierdute în lupta cu boala, rude pe care nici măcar nu le-au putut conduce pe ultimul drum, în zone aflate în carantină totală. Una dintre aceste familii este a Ioanei Chicet Macoveiciuc, cunoscută în mediul online drept „Prințesa urbană”, numele blogului pe care îl gestionează din 2007.

„De Paști de obicei mergeam patru zile la mama, la Piatra Neamț, și o zi si la Suceava, la socri”, a povestit Ioana Chicet Macoveiciuc pentru Gândul.ro. De acest Paște însă, stă acasă, în București, împreună cu soțul și cei doi copii, după ce, la începutul lunii, familia a fost marcată de moartea socrului ei, declarată în cel mai mare focar de SAR-Cov 2 din țară, la Suceava.

„Sunt departe de mama. Trăiesc departe de ea de 22 de ani, dar de Sărbători mereu ne găsim drum una către alta. Anul ăsta nu avem voie. Sunt martoră la atâtea nedreptăți că mă sufoc de neputință. Soțul meu e în doliu, sora lui la fel, mama lui la fel. Acum trei săptămâni, tatăl lui trăia. Acum e îngropat și eu în continuare primesc clipuri cum că virusul ăsta e o invenție a lui Bill Gates ca să ne decimeze. Că nu există. Că e o manipulare. Iar noi am făcut de gardă două săptămâni pentru mama lui, tratamente, saturații de oxigen, aparate, măsurători, rugăciuni, rețea de medici prieteni, ca măcar ea să scape, în timp ce el se stingea în spital. Și oamenii se chinuie să-mi demonstreze că nu e real. Că ce am trăit noi de fapt nu există”, scria Ioana pe blogul „Prințesa urbană”, în Vinerea Mare.

Decesul socrului ei a fost declarat în 6 aprilie, într-un context în care, cu o zi înainte, la nivel național, numărul oficial al deceselor ajunsese, conform raportărilor Institutului Național de Sănătate Publică, la 181, deci mai puțin de jumătate din ultimul bilanț raportat de Grupul de Comunicare Strategică.

Numai în Duminica Paștelui 30 de persoane au murit pe teritoriul României din cauza noului coronavirus, aducând bilanțul deceselor la 451.

„A murit pe 6 aprilie. Nu l-am găsit încă pe listele oficiale. Pe certificatul de deces scrie Covid-19. Asta apropo de numărul de decese raportate față de cele reale. Niciun deces raportat nu a corespuns la datele de spitalizare, deces și vârstă, ne uităm și noi zilnic. Sau poate au greșit ei, că erau mai mulți dializați cu acest nume de familie. Haos total”, a povestit Ioana, „Prințesa urbană” pentru Gândul.ro.

Ioana descrise cu câteva zile înainte situația prin care trecea socrul ei, internat la Suceava cu pneumonie severă, încă netestat pentru COVID-19, dar care în 24 de ore nu fusese văzut de niciun medic. Mesajul, transmis pe contul de Facebook, s-a viralizat cu rapiditate, iar a doua zi a încept să primească îngrijiri de la personalul medical, și el grav lovit încă de atunci de noul coronavirus.

„Nu e vorba doar despre el, sunt foarte mulți bolnavi și în Suceava, dar și în alte spitale, pentru că sunt foarte multe cadre medicale infectate. Pe secția de nefrologie, unde este internat el înSuceava , este un singur medic pentru 24 de ore și sunt multe saloane acolo. Acesti pacienți cu diabet au nevoie de dializă, o dată la trei, patru zile, altfel mor”, povestea „Prințesa urbană”, pe 1 aprilie, la Gândul Live.

„Nu avem contact, primim informații contradictorii, din tot felul de surse, oameni care încearcă să ne ajute, spun ca a fost azi-noapte puțin, el spune că nu a primit dializă. Omul este conștient și nu putem să îl bănuim că minte”, a spus atunci Ioana Macoveiciuc.

„Nici nu știi ce e mai urgent în momentul ăsta. Se sufocă, nu primește dializă, tratament pentru COVID-19 în afară de paracetamol înșeleg că nu există, medicii sunt bolnavi, sunt puțini, nici nu știu cine are mai multă nevoie de ajutor”, spune „Prințesa urbană”.

La cinci zile distanță de acestă intervenție, socrul Ioanei nu a mai putut fi salvat. Într-un mesaj sfârșietor postat pe 8 aprilie, Ioana descrie ce înseamnă să îți pierzi o rudă în iadul din Suceava.

„Oribilă perioadă. Oribilă. Copiii lui și soția lui nu și-au putut lua rămas bun de la el. Nu au putut merge la înmormântare, nu l-au putut conduce la groapă, nu și-au putut plânge durerea acolo, alături de el. Au rămas fiecare în casa lui, boțiți de suferință, în timp ce o cunoștință le arăta prin apel video niște străini care conduceau pe ultimul drum pe soțul și pe tatăl lor. Astfel de vremuri trăim. Aveți grijă de voi și de ai voștri. Iar dacă cineva zice că nu există acest virus, că victimele sunt inventate, trimiteți-i la noi, să le arătăm fața hâdă și adevărată a bolii și a morții”, scria atunci „Prințesa Urbană”.

În aceeași postare, Ioana a descris momentele în care le-a spus copiilor ei, Sofia, în vârstă de opt ani, și Ivan, de cinci ani și jumătate, cum și-au pierdut bunicul pentru totdeauna, bunicul cu care, în acest an, nu pot petrece Paștele.

Le-am povestit aseară copiilor că încă un bunic al lor s-a dus în altă lume. Le-am povestit din nou despre firul vieții fiecărui om, care se termină la un moment dat. Mi-au pus multe întrebări despre ce se întâmplă cu trupul omului, cu inima lui și cu lucrurile pe care el le știe, despre ce se întâmplă când ni se face dor de ei.

– O să-l mai putem vedea pe bunicul Ioan?

– Doar în poze și în amintirile noastre. Acolo va rămâne mereu.

– Bunicul a murit de virusul ăsta afurisit?

– Așa se pare.

– O să murim și noi de el?

– Nu cred, încercăm să avem grijă, majoritatea oamenilor se fac bine, ca după o răceală sau gripă.

– El de ce a murit?

– Avea și alte boli, era destul de bătrân… Cred că pur și simplu firul vieții lui se apropia de capăt. Virusul ăsta a grăbit lucrurile.

– Tati e trist?

– E trist, da.

După câteva minute, Ivan a vrut să știe ce se întâmplă cu numărul de telefon al bunicului. I-am spus că fie o să fie preluată cartela lui de vreo rudă, fie va fi aruncată. A tăcut câteva secunde, apoi m-a întrebat:

– Dar dacă îl sunăm după o vreme, când ni se face dor de el, cine o să răspundă la telefon? Universul? Dumnezeu?

Aș fi vrut să-i spun că probabil nici unul, nici altul, dar nu i-am spus nimic. Înțeleg nevoia lui, care e aceeași, cred, pentru toți, să știm că mereu se va afla cineva la celălalt capăt al iubirii noastre. Că oamenii noștri dragi rămân undeva, pentru noi.